Era pentru prima oara in viata mea cand paraseam tara. Plecam in vizita la o matusa de-a mea din Italia. Din pacate, bunicul meu avea probleme cu inima asa ca am fost nevoit sa merg impreuna cu el cu trenul pana-n Italia, si nu cu avionul cum as fi vrut eu.
Toate bune si frumoase... aveam un drum lung de 30 de ore cel putin. Numai pana la Arad erau 699 km, urmand a iesi din tara pe la unguri.
Pana la Arad nu a fost nici o problema. Doar 10 ore de stat chircit intr-un compartiment cu 8 locuri, plin ochi. Aerul era foarte greu respirabil, chiar daca aveam gemul deschis. Am plecat foarte devreme din Bucuresti, cam pe la ora 6 dimineata a fost ultima oara cand imi vazusem parintii in acea luna.
Era o dimineata racoroasa de octombrie. Infofolit destul de bine, caram niste geamantane mai grele decat mine. Nu-l puteam lasa pe bunicu' sa care saracul, pentru ca si asa avea problemele lui de sanatate. Eu insa... eram tanar. Am suportat cu greu 10 ore de chin - mai citeam o revista, mai faceam cate o integrama, dar nici p-aia integral... ascultam muzica la un mini-radio, etc.
Ajunsi in Arad, asteptam trenul de ora 18:30 ce avea sa ne lase la Toscana, un oras din nord-vestul Italiei. Nu stiam o boaba de italiana, dar imi cumparasem un dictionar si-un ghid de conversatie romano-italian, pe care timp de o luna cat am stat in Italia nici nu l-am deschis.
Important nu este cat am stat, ci ceea ce s-a intamplat in drumul spre Italia.
Am intrat in Ungaria ziua, dar mai erau si alte tari prin care treceam, dar mergeam cu trenul noaptea. Eram la prima iesire de genul asta, asa ca nu stiam mare lucru.
Vamesul ungur se uita foarte atent la mine... ma masura... apoi se uita minutios in pasaport. Bunicul meu a scapat de acest "tratament".
Mergeam cu Intercity-ul, si aveam locuri rezervate la clasa I.
Ce lux! Ce viata!!!
Se intuneca usor-usor, si nu mai auzeam galagie pe nicaieri pe coridor. Probabil ceilalti stiau ce drum lung ii asteapta si s-au pus in pat sa adoarma. Mai aveam cam 20 de ore de mers cu trenul, si singurul lucru care-mi tot rasuna in minte era zgomotul facut de rotile trenului pe sina... Atipeam si ma trezeam brusc cand rotile scrasneau.
Tot asa, am avut o noapte in care nu puteam sa adorm deloc.
Trezit pe la ora 3 dimineata, ora noastra, aud un batut in usa. Am crezut ca este la usa noastra, dar de fapt se auzise la 2 usi distanta de noi. O voce groasa intreaba probabil cine este intr-o limba pe care nu am inteles-o.
"Passport control!"
Se deschide usa, se aud 2 bocnete iar apoi liniste totala. Cam sinistru! Nu-mi mai placea, pentru ca era prea liniste. Nici macar sinele nu mai scrasneau. In mintea mea deja se derulau o groaza de scenarii demne de filmele horror. Daca intr-adevar era un vames, trebuia sa treaca pe la fiecare.
Il trezesc pe bunicu' si-i spun sa pregateasca pasapoartele pentru ca vine vamesul. El imi spune sa adorm la loc pentru ca mi s-a parut.
Nu mi se paruse deloc, pentru ca intr-un final am adormit, iar dimineata eram intr-o gara... abia ce intrasem in Italia, la Piacenza daca-mi aduc bine aminte. Politia ne ruga in italiana sa coboram jos. Paznicul vagonului nostru era roman si ne traducea. Ne spunea sa ne pastram calmul. Bunicul meu il intreaba ce s-a intamplat.
"Pai aseara, unul din calatori a fost omorat!" primise raspunsul imediat bunicul meu.
Se zbarlise pielea pe mine, dar am preferat sa tac. Nu aveam de gand sa fiu acuzat de ceva ce eu nu facusem. In plus eram intr-o tara straina... eram vazut ca un intrus.
Omul cu barba si mai plinut care m-a ajutat pe mine cu bagajele murise. "A fost gasit strangulat!" continua paznicul.
"La un moment dat am adormit si chiar nu am auzit nimic!"
Apoi ne-a luat politia pasapoartele tuturor calatorilor si au pornit o ancheta.
Abia acum dupa aproape un an, politistii au descoperit cine era criminalul. Acesta era un student care si-a omorat profesorul de psihologie pentru ca l-a picat la ultimul examen.
Ce soarta! Sa fii omorat de unul dintre elevi.
Am scapat bazma curata si pentru ca nu ma puteam numi martor, din moment ce nu vazusem nimic. Doar am auzit acele 2 bubuituri care au fost probabil semnele ca profesorul se impotrivise, dar nu a avut nici o sansa. Mi-l puteam doar inchipui cum se face palid la fata in timp ce ramanea fara aer. Scenariul asta nu-mi trecuse prin minte atunci.
Doamne, l-am omorat!
Toate bune si frumoase... aveam un drum lung de 30 de ore cel putin. Numai pana la Arad erau 699 km, urmand a iesi din tara pe la unguri.
Pana la Arad nu a fost nici o problema. Doar 10 ore de stat chircit intr-un compartiment cu 8 locuri, plin ochi. Aerul era foarte greu respirabil, chiar daca aveam gemul deschis. Am plecat foarte devreme din Bucuresti, cam pe la ora 6 dimineata a fost ultima oara cand imi vazusem parintii in acea luna.
Era o dimineata racoroasa de octombrie. Infofolit destul de bine, caram niste geamantane mai grele decat mine. Nu-l puteam lasa pe bunicu' sa care saracul, pentru ca si asa avea problemele lui de sanatate. Eu insa... eram tanar. Am suportat cu greu 10 ore de chin - mai citeam o revista, mai faceam cate o integrama, dar nici p-aia integral... ascultam muzica la un mini-radio, etc.
Ajunsi in Arad, asteptam trenul de ora 18:30 ce avea sa ne lase la Toscana, un oras din nord-vestul Italiei. Nu stiam o boaba de italiana, dar imi cumparasem un dictionar si-un ghid de conversatie romano-italian, pe care timp de o luna cat am stat in Italia nici nu l-am deschis.
Important nu este cat am stat, ci ceea ce s-a intamplat in drumul spre Italia.
Am intrat in Ungaria ziua, dar mai erau si alte tari prin care treceam, dar mergeam cu trenul noaptea. Eram la prima iesire de genul asta, asa ca nu stiam mare lucru.
Vamesul ungur se uita foarte atent la mine... ma masura... apoi se uita minutios in pasaport. Bunicul meu a scapat de acest "tratament".
Mergeam cu Intercity-ul, si aveam locuri rezervate la clasa I.
Ce lux! Ce viata!!!
Se intuneca usor-usor, si nu mai auzeam galagie pe nicaieri pe coridor. Probabil ceilalti stiau ce drum lung ii asteapta si s-au pus in pat sa adoarma. Mai aveam cam 20 de ore de mers cu trenul, si singurul lucru care-mi tot rasuna in minte era zgomotul facut de rotile trenului pe sina... Atipeam si ma trezeam brusc cand rotile scrasneau.
Tot asa, am avut o noapte in care nu puteam sa adorm deloc.
Trezit pe la ora 3 dimineata, ora noastra, aud un batut in usa. Am crezut ca este la usa noastra, dar de fapt se auzise la 2 usi distanta de noi. O voce groasa intreaba probabil cine este intr-o limba pe care nu am inteles-o.
"Passport control!"
Se deschide usa, se aud 2 bocnete iar apoi liniste totala. Cam sinistru! Nu-mi mai placea, pentru ca era prea liniste. Nici macar sinele nu mai scrasneau. In mintea mea deja se derulau o groaza de scenarii demne de filmele horror. Daca intr-adevar era un vames, trebuia sa treaca pe la fiecare.
Il trezesc pe bunicu' si-i spun sa pregateasca pasapoartele pentru ca vine vamesul. El imi spune sa adorm la loc pentru ca mi s-a parut.
Nu mi se paruse deloc, pentru ca intr-un final am adormit, iar dimineata eram intr-o gara... abia ce intrasem in Italia, la Piacenza daca-mi aduc bine aminte. Politia ne ruga in italiana sa coboram jos. Paznicul vagonului nostru era roman si ne traducea. Ne spunea sa ne pastram calmul. Bunicul meu il intreaba ce s-a intamplat.
"Pai aseara, unul din calatori a fost omorat!" primise raspunsul imediat bunicul meu.
Se zbarlise pielea pe mine, dar am preferat sa tac. Nu aveam de gand sa fiu acuzat de ceva ce eu nu facusem. In plus eram intr-o tara straina... eram vazut ca un intrus.
Omul cu barba si mai plinut care m-a ajutat pe mine cu bagajele murise. "A fost gasit strangulat!" continua paznicul.
"La un moment dat am adormit si chiar nu am auzit nimic!"
Apoi ne-a luat politia pasapoartele tuturor calatorilor si au pornit o ancheta.
Abia acum dupa aproape un an, politistii au descoperit cine era criminalul. Acesta era un student care si-a omorat profesorul de psihologie pentru ca l-a picat la ultimul examen.
Ce soarta! Sa fii omorat de unul dintre elevi.
Am scapat bazma curata si pentru ca nu ma puteam numi martor, din moment ce nu vazusem nimic. Doar am auzit acele 2 bubuituri care au fost probabil semnele ca profesorul se impotrivise, dar nu a avut nici o sansa. Mi-l puteam doar inchipui cum se face palid la fata in timp ce ramanea fara aer. Scenariul asta nu-mi trecuse prin minte atunci.
Doamne, l-am omorat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu